nu trebuie sa faci ceva pt a fi liber, trebuie sa renunti la ceva

anthony de mello

ce inseamna ca te iubesc? – adian nuta

Mi se pare o intrebare usoara (punerea in practica a raspunsului este grea). Sunt cateva lucruri care trebuie spuse (altfel nu vorbim despre iubire) si o voi face, pe puncte:

1. Vreau sa existi (adica sa traiesti in sensul foarte basic de” supravietuire”). Vreau sa fii in continuare pe acest pamant, aici, cu mine, sau in alta parte, insa sa fii. Existenta ta nu-mi este indiferenta. Te vreau in viata si nu este doar o dorinta. Sunt pregatit sa fac multe lucruri in acest sens daca si tu esti de acord sau mi le ceri.

2. Vreau sa fii libera (sa te dezvolti). Vreau sa inaintezi in propria ta viata (sa nu stai pe loc si cu atat mai putin sa regresezi). Iti respect proiectele chiar daca uneori nu le inteleg, mi se par nerealiste, periculoase sau lipsite de viitor. Sunt proiectele tale, prin urmare esti tu. Daca am putere te sustin chiar in directii ce-mi par nesigure si cu siguranta te sprijin in proiectele pe care le aprob. O fac insa doar la solicitarea ta ceea ce inseamna ca altfel nu interferez. Lupt mereu cu dorinta de a te controla, a te modela, a te aduce mai aproape de imaginea din capul meu. In fiecare zi lupt cu asta. Adesea esuez insa nu renunt. Astfel ramai sau devii o persoana libera. Iar eu nu vreau sa iubesc o marioneta, un sclav sau o masina sofisticata. Vreau sa fii tu, desi asta, iata, nu-mi convine intotdeauna. Stiu ca as putea, intr-o maniera mai subtila (nici nu-ti dai seama) sau mai evidenta (presiune, violenta), sa intervin in viata ta si sa o orientez in directii alese de mine. Insa aceasta nu ar fi dragoste ci control. Renunt la control in relatia cu tine. Vreau ca tu sa cresti in directii alese de tine.

3. Vreau sa te cunosc. Vreau sa stiu cum te simti, ce fel de ganduri ai, la ce visezi, de cine ti-e teama, ce-ti imaginezi, unde vrei sa ajungi, ce doresti sa faci cu viata ta. Cu alte cuvinte, vreau sa fii transparenta, adica sa vad cum esti pe interior (sa-ti cunosc sinele). Stiu ca pentru a te dezvalui e nevoie sa te simti in siguranta cu mine si imi asum responsabilitatea pentru nivelul de incredere capabil sa-l creez. Mai stiu ca ti-e frica de felul in care as putea reactiona (critica, judecati, respingere) si caut sa te asigur ca, desi aceste posibilitati nu sunt excluse, dorinta mea mai mare este sa te inteleg. Nu doar ca nu sunt indiferent la cine esti tu ci chiar imi pari cineva special, pe care vreau sa-l cunosc in profunzime. Exista aici un fel de bucurie secreta pe care nu mi-o pot explica (deoarece nu o simt si fata de altii). Nu ma tem de epuizarea misterului, dimpotriva, cred ca nu exista sfarsit (altul decat moartea) al acestui proces de descoperire.

4. Vreau sa te ating. Aceasta intentie poate parea copilareasca, insa nu este asa. A atinge pe cineva inseamna a-l face pe acel om mai real (si Toma a dorit sa-l atinga pe Iisus). Imi place sa te vad sau sa te ascult insa a te atinge adauga experientei mele cu tine o dimensiune nepretuita. Suntem carne si oase, nu-i asa? Sigur ca, in functie de cine esti, atingerea poate fi doar afectuoasa, erotica sau sexuala. Imi vine sa spun, totusi, ca toate atingerile sunt erotice in urmatorul sens: sunt placute.

Si cine esti tu, persoana pe care o iubesc? Ai putea fi copilul meu, sotia sau sotul meu, mama sau tata, o bunica, un bunic, o prietena, un student sau un elev (sau un prichindel de la gradinita) si chiar (pentru specialistii care ma citesc) un client (stiu, partea cu atingerea trebuie limitata mai sever). Nu este obligatoriu ca sentimentele sa fie reciproce. Si daca sunt, ne putem considera norocosi. Am castigat, pentru a doua oara, la loteria Vietii. Nu mai stii cand a fost prima data? Da-mi voie sa-ti reamintesc: atunci cand ai venit pe aceasta micuta planeta.

Un film realizat dupa o intamplare adevarata petrecuta in Rusia.
At 31st Moscow International Film Festival Special jury award went to Alexander Proshkin for film “Miracle” – (Чудо).

Click pe linkul de mai jos pentru a downloada (sau click dreapta+save as):

http://dl.transfer.ro/Chudo.O.DVDRip.700Mb-transfer_RO-12jun-e2766b.avi (699,7 Mb)

subtitrarea:

http://dl.transfer.ro/transfer_ro-12jun-aca8ec8494c5.zip

Despre minunea evocata în film puteți citi mai multe aici: Incremenirea Zoiei (o minune ce a zguduit lumea ortodoxa)

Preluare RamuraInflorita

limita de elasticitate si pasarea, pardon, legea lui Hooke – adrian nuta

Imi place, plecand de la ceea ce mi se intampla sau mi se povesteste, sa caut variatele chipuri ale iubirii ( in sens extins, nu doar in cel erotic, cel mai simplu, de altfel). Si am ajuns sa inteleg, oarecum fara sa vreau, ca dragostea poate fi intalnita intr-o forma intensa atunci cand, intr-o relatie, cineva greseste, intelege asta, isi asuma responsabilitatea si, daca mai este posibil, incearca sa repare greseala (uneori consecintele sunt ireversibile). Ar parea, in astfel de cazuri, ca e vorba doar despre iertare si disponibilitatea de a merge mai departe.

Insa mie nu mi se pare a fi doar asta (desi e, oricum, foarte mult). Nedreptatea, tradarea, ofensa, umilinta sau simpla gafa pe care a facut-o cineva supune relatia unui test (fara ca cineva sa intentioneze asta). Trecut cu succes, face relatia mai puternica. Invers, o slabeste, livrand-o fortelor asa-zis demonice ale dezintegrarii. Ceea ce vreau sa spun este ca nu doar cel care a gresit este „incercat”. Si celalalt, ranit, respins sau manipulat, este invitat la o aspra confruntare cu sinele lui. Iar depasirea sanatoasa a unei asemenea situatii presupune coalitia celor doi impotriva factorilor de dezagregare activati in fiecare din ei (resentimentul, agresivitatea, ostilitatea respectiv vinovatia, angoasa, disperarea).

Cumva miraculos, dar nu mereu, dragostea se iveste din intuneric si ii ajuta pe cei doi, conectandu-i la un nivel profund, sa-si intoarca fata unul spre altul si sa se priveasca fara teama. Ceva mai puternic decat reactivitatea de moment, gandurile negative (ca sa nu zic paranoice), orgoliul intotdeauna prostesc si dorinta de razbunare coboara, sau urca, intre cei doi, facandu-i partasi la o experienta de crestere, in aparenta provocata doar de unul. Mi se par minunate aceste clipe, chiar si atunci cand sunt martorul lor relativ detasat. Exista o vibratie fermecatoare din care retin si eu un strop, in calitate de tert, sau o doza considerabila, implicat fiind.

Nu sugerez in niciun fel ca astfel de situatii sa fie cautate deliberat, pentru minunea pe care o prevestesc. Mai intai ca lucrurile nu se termina intotdeauna bine (cine nu cunoaste doi prieteni foarte buni care au incetat sa-si mai vorbeasca?) si apoi ca nu e nevoie sa fie planificate deoarece vin singure, prin logica lucrurilor (relatiile pline de armonie sunt inselatorii si cine pretinde ca traieste astfel probabil are leziuni in lobul occipital).

Sunt pe deplin convins ca o relatie (prietenie, parteneriat, parental-filiala) isi merita atributul de solida numai daca a trecut testul timpului. Asta inseamna ca a infruntat, asemenea unui copac, furtuni mai mari sau mai mici, poate chiar s-a clatinat amenintator insa nu s-a prabusit niciodata. Doi oameni, fiecare de capul lui, nu pot reusi asta. Exista ceva imponderabil (insa nu mistic) intre ei, o „legatura moleculara” care ii sustine atunci cand vor sa renunte si ii incurajeaza sa continue desi li se pare inutil sau periculos. Pentru mine, care vorbesc atat de des despre dovezi si credinte care trebuie verificate, pentru a nu ramane copii in plan cognitiv, dragostea nu mi se pare nimic altceva decat o succesiune de dovezi. Dragostea declarata, povestita, afirmata in sms sau mail, desi remarcabila prin entuziasm, este doar capatul zornaitor al unei autostrazi care strapunge muntii si uneori pare a se pierde in abisul unui tunel.

Da, o relatie este o calatorie in care multe lucruri se pot intampla (si chiar se intampla, mama lor de lucruri!) si cu toate acestea cei doi, in cel mai bun loc din sinele lor, se pastreaza reciproc unul pe altul. De ce unii reusesc iar altii nu..it is beyond me. Stiu insa ca, pentru cineva care nu a gasit macar un om alaturi de care sa traiasca splendida (sau sfasietoarea) experienta la care ma refer, viata este goala, cu adevarat goala, in ciuda ochelarilor special fabricati pentru a evita realitatea. Cumva, a trai fara a fi cunoscut si acceptat pe deplin de un altul, cu tot bagajul jenant pe care oricine il poarta cu sine, ascuns prin diferite unghere ale mintii, priveaza viata de cea mai frumoasa trasatura a ei, anume aceea de a fi asa cum esti, imperfect si intreg, in relatie cu o alta fiinta umana constienta. Un Tu.

Dragostea acestui Tu nu este niciodata sigura (in acest caz ar purta numele mai potrivit de „control”) si totusi, against all odds, raspunde prezent in momentele de cumpana. Dar nu pentru ca ii apartine lui Tu (sau Eu, in oglinda), ci pentru ca renaste mereu, din cenusa indoielii, a fricii sau a razbunarii dorite. O pasare ciudata, imi vine sa spun, daca nu as fi cunoscut-o. Pare din alta lume doar pentru ca noi, oamenii, inca nu stim sa privim suficient de adanc in aceasta lume. E adevarat, nu respecta legile mecanicii, adica zboara impotriva vantului purtator de vrajba, neiertator sau susceptibil peste masura. Nici nu isi face cuib sub streasina comoda a obisnuintelor noastre. Si nici nu se lasa studiata de un zoolog interesat interdisciplinar de psihologia animalelor. Intuitia mea este ca s-a nascut odata cu acest univers si va pieri, de asemenea, simultan cu el. Doar pentru a se reintoarce, altadata, altundeva.

Din “Pentru Viaţa lumii – Sacramentele şi Ortodoxia”
De Pr.Alexander  Schmemann
Editura IBMBOR
2001

TAINA IUBIRII

„Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Ef. 5, 32)

1

În Biserica Ortodoxă, căsătoria este un sacrament. S-ar putea pune întrebarea de ce dintre multele „stări” ale vieţii umane, din marea varietatea a vocaţiilor omului, doar această „stare” a fost aleasă şi înţeleasă ca sacrament? Într-adevăr, dacă ea este doar o aprobare divină a căsătoriei, acordarea de ajutor duhovnicesc cuplului căsătorit, binecuvântare pentru naşterea de prunci -, atunci toate acestea nu o fac radical diferită de orice alt act pentru care avem nevoie de ajutor, povătuire, aprobare şi binecuvântare.

Pentru că un „sacrament”, aşa cum am văzut, presupune în mod necesar ideea de transformare, se referă la evenimentul fundamental al morţii şi învierii lui Hristos şi este întotdeauna un sacrament al împărăţiei. Într-un fel, desigur, întreaga viată a Bisericii poate fi numită sacramentală, întrucât ea este întotdeauna manifestarea în timp a „noului timp”. Totuşi, într-un mod mai precis, Biserica numeşte sacramente acele acte decisive ale vieţii ei, prin care acest har transformator este confirmat ca fiind dat în care Biserica, printr-un act liturgic, se identifică cu acel Dar şi devine forma însăşi a acelui Dar…

Dar cum se raportează căsătoria la împărăţia ce va să fie?

Cum se raportează ea la crucea şi la învierea lui Hristos?

Cu alte cuvinte, ce o face sacrament?

Chiar şi a pune aceste întrebări pare imposibil în cadrul întregii abordări „moderne” a căsătoriei, abordare în care se include, destul de des, şi abordarea „creştină”. Cu nenumăratele „manuale de fericire maritală”, cu tendinţa alarmantă de a face din preot un specialist în sexologie clinică, cu toate aceste definiţii comode ale familiei creştine, care aprobă o viaţă sexuală moderată (care poate oferi o „experienţă îmbogăţitoare”), accentuând responsabilitatea, necesitatea economiilor şi şcoala duminicală toate acestea nu lasă, într-adevăr, nici un loc pentru sacrament.

Noi nici măcar nu ne dăm seama că starea de căsătorie este, ca toate ale lumii, o stare decăzută şi deformată şi că ea nu are nevoie să fie, simplu, binecuvântată şi „solemnizată”, eventual după o repetiţie şi cu ajutorul fotografului, ci ea trebuie restaurată.

Mai mult, această restaurare este în Hristos, şi aceasta înseamnă în viaţa, moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer, în inaugurarea în duhul Rusaliilor a „noului eon”, în Biserică, ca sacrament al tuturor acestora. Inutil să mai adăugăm că această restaurare transcede total ideea de „familie creştină” şi dă căsătoriei dimensiuni cosmice şi universale.

Tocmai aici se află întreaga problemă. Atâta vreme cât privim căsătoria ca ceva care priveşte pe cei căsătoriţi, ca ceva care li se întâmplă lor, şi nu întregii Biserici şi, prin urmare, lumii înseşi, nu vom percepe niciodată înţelesul cu adevărat sacramental al căsătoriei: marea taină la care se referă Sfântul Pavel când spune: „iar eu zic în Hristos şi în Biserică”.

Noi trebuie să înţelegem că adevărata temă, adevăratul „conţinut” şi obiectul acestui sacrament nu este „familia”, ci dragostea. Familia ca atare, familia în sine poate fi o distorsiune demonică a dragostei – şi există cuvinte aspre despre aceasta în Evanghelie: „Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Mt.10, 36).

În acest sens profund, sacramentul nunţii cuprinde mai mult decât familia. El este sacramentul iubirii dumnezeieşti, ca taină atotcuprinzătoare a fiinţei înseşi şi din această pricină el priveşte întreaga Biserică şi – prin Biserică – întreaga lume.

2

Poate că punctul de vedere ortodox asupra acestei sfinte taine va fi mai bine înţeles dacă începem nu cu căsătoria ca atare şi nu cu o abstractă „teologie a dragostei”, ci cu cea care întotdeauna a stat în centrul vieţii Bisericii, ca expresia cea mai pură a dragostei umane şi a răspunsului dat lui Dumnezeu – Maria, Maica lui Iisus. Este semnificativ faptul că, în vreme ce în Apus Maria este în primul rând Fecioara, o fiinţă aproape cu totul diferită de noi, în puritatea ei absolută şi celestă, liberă de orice pângărire trupească, în Răsărit ea este întotdeauna arătată şi cinstită ca Theotokos, Maica Iui Dumnezeu şi, de fapt, toate icoanele o înfăţişează cu Pruncul în braţe.

Cu alte cuvinte, există două accente în mariologie care, deşi nu se exclud în mod necesar una pe alta, duc la două concepţii diferite despre locul Sfintei Fecioare Maria în Biserică. Şi nu trebuie să trecem cu vederea deosebirea dintre ele, dacă dorim să înţelegem felul în care dintotdeauna Biserica Ortodoxă a venerat-o pe Sfânta Fecioară. Sperăm să arătăm că acesta nu este atât „un cult specific al Maicii Domnului”, cât o lumină, o bucurie, proprie întregii vieţi a Bisericii. De ea, spune o cântare ortodoxă, „se bucură toată făptura”.

Dar la ce se referă această bucurie? De ce spune ea: „mă vor ferici toate neamurile”? Pentru că în marea ei dragoste şi supunere, în credinţa şi smerenia ei, ea a primit să fie ceea ce din veşnicie întreaga zidire fusese destinată să fie şi pentru care fusese creată: templu al Duhului Sfânt, umanitate a lui Dumnezeu. Ea s-a învoit să-şi dea trupul şi sângele – adică întreaga ei viaţă – spre a fi trupul şi sângele Fiului lui Dumnezeu, spre a fi maică a lumii în sensul cel mai deplin şi mai profund al acestui cuvânt dându-şi viaţa Celuilalt şi împlinindu-şi viaţa în El. Ea a acceptat singura natură adevărată a fiecărei creaturi şi a întregii creaţii: a da sens şi, prin urmare, împlinire vieţii sale în Dumnezeu.

Acceptând această natură, ea a împlinit feminitatea creaţiei. Acest cuvânt va părea curios multora. În vremea noastră, Biserica, urmând curentul modern care conduce spre „egalitatea sexelor”, foloseşte doar o parte din revelaţia creştină despre bărbat şi femeie, cea care afirmă că în Hristos nu mai este „parte bărbătească şi parte femeiască” (Gal.3, 28). Cealaltă parte este atribuită unei concepţii învechite despre lume. De fapt însă, toate încercările noastre de a găsi „locul femeii” în societate (sau în Biserică) mai curând o micşorează, decât s-o înalte, pentru că ele foarte adesea presupun o negare a vocaţiei ei specifice ca femeie.

Totuşi, nu este semnificativ faptul că relaţia dintre Dumnezeu şi lume, dintre Dumnezeu şi Israel, poporul Său ales, şi în cele din urmă dintre Dumnezeu şi cosmosul restaurat în Biserică este exprimată în Biblie în termenii unirii şi dragostei conjugale? Aceasta este o dublă analogie. Pe de o parte, noi înţelegem dragostea lui Dumnezeu pentru lume şi dragostea Iui Hristos pentru Biserică pentru că avem experienţa dragostei conjugale, dar, pe de altă parte, dragostea conjugală îşi are rădăcinile, profunzimea şi împlinirea reală în marea taină a lui Hristos şi a Bisericii Sale: „iar eu zic în Hristos şi în Biserică”.

Biserica este Mireasa lui Hristos „…pentru că v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez
lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2). Aceasta înseamnă că lumea – care îşi găseşte restaurarea şi împlinirea în Biserică – este mireasa lui Dumnezeu şi că prin păcat această relaţie fundamentală a fost ruptă, deformată. În Maria – Femeia, Fecioara, Maica – în răspunsul ei dat lui Dumnezeu, Biserica îşi are începutul ei viu şi personal.

Acest răspuns este supunere totală în dragoste; nu supunere şi dragoste, ci deplinătatea uneia ca totalitate a celeilalte.

Supunerea, luată în sine, nu este o „virtute”; ea este o supunere oarbă, şi nu există lumină în orbire. Doar dragostea pentru Dumnezeu, Cel Căruia Îi închinăm în chip desăvârşit toată iubirea noastră, salvează supunerea de orbire şi o face acceptare bucuroasă a singurului vrednic să fie acceptat, însă dragostea fără supunere față de Dumnezeu este  „pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii” (I Ioan 2,16), este dragostea pe care o pretinde Don Juan, care, în cele din urmă, îl distruge.

Doar supunerea fată de Dumnezeu, singurul Domn al Creaţiei, îi dă iubirii adevărata ei direcţie, o face pe deplin dragoste.

Adevărata supunere este astfel dragoste adevărată fată de Dumnezeu, adevăratul răspuns al Creaţiei dat Creatorului ei. Umanitatea este pe deplin umanitate atunci când ea este acest răspuns dat lui Dumnezeu, atunci când ea devine elan de totală dăruire de sine şi supunere fată de El. Însă în lumea „naturală”, purtătoarea acestei iubiri, pline de supuşenie, a acestei iubiri ca răspuns, este femeia. Bărbatul cheamă, femeia răspunde. Această acceptare nu este pasivitate, supunere oarbă, întrucât ea este dragoste, şi dragostea este întotdeauna activă. Ea dă viată chemării bărbatului, o împlineşte ca viată, dar devine pe deplin dragoste şi pe deplin viată doar atunci când este pe deplin acceptare şi răspuns.

De aceea întreaga creaţie, întreaga Biserică – şi nu doar femeile – găsesc expresia răspunsului şi supunerii lor fată de Dumezeu în Preasfânta Fecioară Maria, ca întruchipare femeiască şi se bucură în ea. Ea ne reprezintă pe noi toţi, pentru că numai atunci acceptăm şi răspundem cu dragoste şi supunere – doar când acceptăm esenţiala feminitate a Creaţiei – devenim noi înşine adevăraţi bărbaţi şi femei; doar atunci putem într-adevăr transcede limitările noastre ca „bărbaţi” şi „femei”.

Pentru că omul poate fi cu adevărat om – adică rege al creaţiei, preot şi slujitor a ceea ce este creativitate şi iniţiativă a lui Dumnezeu – doar atunci când el nu se înfăţişează ca „proprietar” al creaţiei, ci se supune pe sine, în ascultare şi dragoste, naturii ei de mireasă a lui Dumnezeu, în răspuns şi acceptare. Iar femeia încetează să fie doar femeie atunci când, acceptând total şi necondiţionat viaţa Celuilalt ca propria ei viaţă, dăruindu-se pe sine total Celuilalt, devine însăşi expresia, însuşi rodul, însăşi bucuria, însăşi frumuseţea, însuşi darul răspunsului nostru dat lui Dumnezeu; cea pe care, potrivit cuvintelor Cântării Cântărilor, regele o va aduce în cămările sale, zicând: „Cât de frumoasă eşti, draga mea, şi nici o pată-n tine nu este” (Cânt. Cânt. 4, 7).

Tradiţia o numeşte pe Sfânta Fecioară Maria „noua Evă”. Ea a făcut ceea ce prima Evă n-a reuşit să facă. Eva n-a reuşit să fie femeie. Ea a preluat iniţiativa. Ea a „chemat” şi a devenit femeie – instrument al procreării, „stăpânită” de bărbat. Ea s-a făcut pe sine şi pe bărbatul a cărui „viaţă” era, sclavi ai „feminităţii” ei şi a transformat întreaga viaţă într-un sumbru război al sexelor, în care „posedarea” este de fapt dorinţa violentă şi disperată de a omorî pofta neruşinată, care nu moare niciodată.

Însă Preasfânta Fecioară Maria „nu a avut nici o iniţiativă”.

În dragoste şi ascultare ea a aşteptat iniţiativa Celuilalt. Şi când a venit, ea a acceptat-o, nu orbeşte – pentru că ea a întrebat „cum va fi aceasta?”, – ci cu întreaga luciditate, simplitate şi bucurie a iubirii.

Lumina unei eterne primăveri vine la noi atunci când, în ziua Buneivestiri, auzim hotărâtoa-rele cuvinte: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1, 38). Fecioara întruchipează, într-adevăr, întreaga creaţie, toată umanitatea şi fiecare dintre noi, recunoscând cuvintele care exprimă natura şi fiinţa noastră fundamentală, acceptarea de către noi de a fi mireasa lui Dumnezeu, logodirea noastră cu Cel care ne iubeşte din veşnicie.

Preasfânta Maria este Fecioara. Dar această feciorie nu este o negare, nu este o simplă absenţă; ea este plenitudinea şi deplinătatea iubirii înseşi. Este totala ei dăruire de sine lui Dumnezeu, şi astfel însăşi expresia, însăşi caracteristica dragostei ei. Pentru că dragostea este sete şi foame după deplinătate, întregire, împlinire – după feciorie, în înţelesul fundamental al acestui cuvânt. La sfârşitul veacurilor Biserica îi va fi înfăţişată lui Hristos ca „fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2).

Pentru că fecioria este ţelul oricărei iubiri adevărate -nu ca absenţă a „sexului”, ci ca desăvârşită împlinire în dragoste; această împlinire, în „această lume”, îşi află în sex o paradoxală şi tragică afirmare şi negare. Biserica Ortodoxă, ţinând sărbătorile aparent „nescrip-turistice” ale Naşterii Maicii Domnului şi Intrării ei în Biserică, arată, de fapt, o reală fidelitate faţă de Biblie, pentru că semnificaţia acestor sărbători stă tocmai în recunoaşterea prin ele a Sfintei Fecioare Maria ca ţel şi împlinire a întregii istorii a mântuirii, istorie a dra-gostei şi ascultării, a răspunsului şi aşteptării. Ea este cu adevărat fiică a Vechiului Testament, ultima şi cea mai frumoasă floare a lui. Biserica Ortodoxă respinge dogma imaculatei concepţii, tocmai pentru că aceasta face din Maria o „întrerupere” miraculoasă în această lungă şi răbdătoare creştere a dragostei şi aşteptării, a „foamei după Dumnezeul cel viu”, de care este plin Vechiul Testament. Ea este darul lumii către Dumnezeu, aşa cum se spune atât de minunat într-o cântare de la Praznicul Crăciunului:

Fiecare dintre făpturile cele zidite de Tine
mulţumită aduce Ţie;
îngerii cântarea,
cerurile steaua,
magii darurile,
păstorii minunea…
iar noi, pe Maica Fecioara.

Şi totuşi singur Dumnezeu este Cel care împlineşte şi încununează această supunere, acceptare şi dragoste. „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri… Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc. 1, 35-37). Doar El descoperă ca Fecioară pe cea care I-a adus în dar întreaga iubire omenească…

Preasfânta Maria este Maica. Maternitatea este împlinirea feminităţii pentru că ea este împlinirea dragostei ca supunere şi răspuns. Prin dăruirea de sine, dragostea dă viaţă, devine izvor de viaţă. Cineva nu iubeşte pentru a avea copii. Dragostea nu are nevoie de justificare; nu pentru că dă viaţă, este dragostea bună, ci pentru că este bună, ea dă viaţă. Taina plină de bucurie a maternităţii Mariei nu se opune tainei fecioriei ei. Este o aceeaşi taină. Ea nu este Maică „în ciuda” fecioriei ei. Ea descoperă deplinătatea maternităţii pentru că fecioria ei este deplinătate de dragoste.

Ea este Maica lui Hristos. Ea este deplinătatea dragostei care primeşte venirea lui Dumnezeu la noi -dând viaţă Celui care este Viaţa lumii. Şi întreaga creaţie se bucură în ea, pentru că recunoaşte prin ea că ţelul şi împlinirea întregii vieţi, a întregii iubiri este a-L primi pe Hristos, a-I da viaţă în noi înşine.

Şi nu trebuie să ne temem că bucuria noastră legată de Preasfânta Fecioară Maria, Îi răpeşte ceva lui Hristos, că micşorează în vreun fel slava datorată Lui, şi numai Lui. Pentru că ceea ce descoperim în ea, ceea ce constituie bucuria Bisericii, este tocmai deplinătatea adorării lui Hristos de către noi, a acceptării şi iubirii faţă de El. În realitate, deşi nu este vorba despre un „cult al Mariei”, totuşi în Preasfânta Fecioară Maria „cultul” Bisericii devine o tresăltare de bucurie şi mulţumire, de acceptare şi supunere – nuntire cu Duhul Sfânt, care o face să fie singura bucurie deplină pe pământ.

3

Putem acum să ne întoarcem la sacramentul nunţii. Putem înţelege acum că adevăratul lui înţeles nu stă în „confirmarea” religioasă a căsătoriei şi vieţii de familie, ci în aceea că întăreşte cu har suprafiresc virtuţile familiale fireşti. Ducând căsătoria „naturală” în „marea taină a lui Hristos şi a Bisericii”, sacramentul nunţii conferă căsătoriei un nou înţeles; el trans-formă, de fapt, nu doar căsătoria ca atare, ci întreaga iubire umană.

Este demn de menţionat faptul că, Biserica primară, se pare, nu avea cunoştinţă de o slujbă separată a nunţii. „Împlinirea” nunţii de către doi creştini se făcea prin împărtăşirea lor împreună cu Euharistia. Aşa cum fiecare aspect al vieţii a fost cuprins în Euharistie, tot aşa nunta a fost pecetluită prin includerea în acest act central al comunităţii.

Şi aceasta înseamnă că, întrucât căsătoria a avut întotdeauna dimensiuni sociologice şi legale, acestea au fost pur şi simplu acceptate de Biserică. Totuşi, la fel ca întreaga viată „naturală” a omului, căsătoria trebuie să fie adusă în Biserică, adică judecată, răscumpărată şi transformată în sacrament al împărăţiei. Doar mai târziu a primit Biserica şi autoritatea „civilă” de a săvârşi cununia. Aceasta a însemnat însă, odată cu recunoaşterea Bisericii ca „săvârşitor” al cununiei, un prim pas spre o „desacramentalizare” progresivă. Un semn evident al acestei desacralizări 1-a constituit despărţirea cununiei de Euharistie.

Toate acestea explică de ce chiar şi astăzi slujba ortodoxă a nuntii constă din două servicii distincte: logodna şi cununia. Logodna nu este săvârşită înăuntrul bisericii, ci în pridvor. Ea este forma creştină a căsătoriei „naturale”. Este binecuvântarea inelelor de către preot şi schimbarea lor de către perechea de logodnici. Totuşi, de la bun început, acestei căsătorii naturale i se dă adevărata ei perspectivă şi direcţie. „Doamne Dumnezeul nostru”, zice preotul, „Cel ce dintre neamuri mai înainte Ţi-ai logodit Biserica, fecioară curată, binecuvântează logodna aceasta, uneşte şi păzeşte pe robii Tăi aceştia în pace şi într-un gând”.

Pentru creştin, natural nu înseamnă nici ceva suficient în sine – o „familie mică şi drăguţă” – nici, simplu, ceva insuficient, care trebuie, deci, întărit şi completat prin adăugarea „supranaturalului”. Omul natural însetează şi flămânzeşte după împlinire şi răscumpărare. Această sete şi foame este pridvorul împărăţiei: atât început, cât şi exil.

Apoi, după ce a binecuvântat căsătoria naturală, preotul îi duce pe miri, în alai solemn, în biserică. Aceasta este forma adevărată a sacramentului, pentru că el nu doar simbolizează, ci într-adevăr este intrarea căsătoriei în Biserică, şi aceasta este intrarea lumii în „lumea ce va să vie”, procesiunea poporului lui Dumnezeu – în Hristos – înspre împărăţie. Ritualul încununării mirilor este doar o expresie târzie – deşi una frumoasă şi minunat de semnificativă – a realităţii acestei intrări.

„Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”, zice preotul după ce a pus cununiile pe capetele mirilor. Această încununare arată, mai întâi, mărirea şi cinstirea omului ca rege al creaţiei. „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-1 supuneţi…” (Fac. 1, 28).

Fiecare familie este, într-adevăr, o împărăţie, o mică biserică şi, prin urmare, un sacrament şi o cale către împărăţie. Într-un anumit loc, chiar dacă doar într-o singură cameră, fiecare om, la un anumit moment al vieţii sale, îşi are propria sa mică împărăţie. Poate fi un iad, sau un loc al trădării, sau poate să nu fie aşa. În spatele fiecărei ferestre vieţuieşte o mică lume care-şi vede de drumul ei.

Cât de evident devine acest lucru pentru cel care călătoreşte cu trenul noaptea, trecând prin dreptul a nenumărate ferestre luminate: în spatele fiecăreia, deplinătatea vieţii apare ca „posibilitate dată”, ca promisiune, ca viziune. Aceasta este ceea ce exprimă cununiile de la nuntă: faptul că avem aici începutul unei mici împărăţii, care poate fi ceva asemănător adevăratei împărăţii.

Şansa poate fi pierdută, chiar într-o singură noapte; dar în momentul nuntii ea este încă o posibilitate deschisă. Totuşi, chiar şi atunci când a fost pierdută, şi pierdută din nou de mii de ori, dacă doi oameni stau împreună ei sunt, într-un adevărat sens, rege şi regină, unul pentru celălalt. Şi chiar după zeci de ani de nefericire, Adam încă se poate întoarce şi să o vadă pe Eva stând alături de el, în unire cu el, unire care, cel puţin într-o mică măsură, proclamă dragostea din împărăţia lui Dumnezeu.

În filme şi reviste „icoana” căsătoriei o constituie întotdeauna un cuplu tânăr. Însă, odată, în lumina şi căldura unei după-amieze de toamnă, autorul rândurilor de fată a văzut pe o bancă dintr-o piaţă publică doi soti, bătrâni şi săraci. Stăteau mână în mână, tăcuţi, bucurându-se în lumina blândă, de ultima căldură a anotimpului. Tăcuţi, căci toate cuvintele fuseseră spuse, pasiunea stinsă, furtunile se liniştiseră. Întreaga lor viată trecută era, totuşi, în întregime prezentă în această tăcere, în această lumină, în această căldură, în această paşnică împletire a mâinilor. Prezentă – şi gata pentru eternitate, gata pentru bucurie. Pentru mine, aceasta este imaginea căsătoriei, a frumuseţii ei cereşti.

Apoi, în al doilea rând, mărirea şi cinstea încununării mirilor este cea a cununii martirului, pentru că drumul către împărăţie este martyria – a aduce mărturie lui Hristos. Şi aceasta înseamnă răstignire şi suferinţă.

O căsătorie care nu-şi răstigneşte în mod constant propriul egoism şi mulţumirea de sine, care nu „moare sieşi”, ca să poată trece dincolo de sine, nu este o căsătorie creştină.

Adevăratul păcat al căsătoriei astăzi nu este adulterul sau lipsa de „adaptare”, sau „agresivitatea mentală”. Adevăratul păcat este idolatrizarea familiei în sine, refuzul de a înţelege familia ca îndreptându-se spre împărăţia lui Dumnezeu. Acest lucru este exprimat în sentimentul că cineva este capabil să „facă orice” pentru familia sa, chiar să fure.

Familia a încetat să fie spre slava lui Dumnezeu; a încetat să fie o intrare sacramentală în prezenţa Lui.

Nu lipsa de respect pentru familie, ci idolatrizarea familiei este cea care destramă familia modernă atât de uşor, făcând din divorţ umbra ei aproape firească. Este identificarea căsătoriei cu fericirea, şi refuzul de a accepta în ea crucea.

Într-o căsătorie creştină, de fapt, cei căsătoriţi sunt trei; şi loialitatea celor doi faţă de cel de al
treilea, care este Dumnezeu, îi păstrează pe cei doi într-o unitate activă între ei, şi cu Dumnezeu.

Prezenţa lui Dumnezeu este moartea căsătoriei ca ceva doar „natural”. Crucea lui Hristos este cea care face să dispară auto-suficienţa naturii. Dar „prin cruce, bucurie (şi nu „fericirea!”) a venit la toată lumea”.

Prezenţa crucii este astfel adevărata bucurie a căsătoriei. Este certitudinea plină de bucurie că votul căsătoriei, în perspectiva împărăţiei celei veşnice, nu a fost făcut „până când moartea ne va despărţi”, ci până când moartea ne va uni în mod desăvârşit.

De aici, cel de al treilea şi ultimul înţeles al cununiilor: ele sunt cununiile împărăţiei, ale Realităţii finale, pentru care orice lucru din „lumea aceasta” – a cărei modă trece – a devenit acum un semn şi o anticipare sacramentală. „Primeşte cununiile lor în împărăţia Ta”, zice preotul în timp ce le ia de pe capetele noilor căsătoriţi, şi aceasta înseamnă: fă această căsătorie o creştere în acea dragoste desăvârşită al cărei ţel şi plenitudine este numai Dumnezeu.

Paharul din care beau cei doi, după aşezarea cununiilor pe capetele lor, este explicat astăzi ca simbol al „vieţii comune”, şi nimic nu arată mai bine „desacramentalizarea” căsătoriei, reducerea ei la o „fericire naturală”.

În trecut, acesta era potirul împărtăşirii, primirea Euharistiei, pecetea finală a împlinirii căsătoriei în Hristos.

Hristos trebuie să fie esenţa însăşi a vieţii în doi. El este vinul vieţii celei noi a fiilor lui Dumnezeu, şi cuminecarea cu ea vesteşte cum, îmbătrânind în această lume, noi întinerim în viata cea neînserată.

Când slujba cununiei s-a terminat, mirele şi mireasa se iau de mână şi urmează pe preot într-o procesiune în jurul mesei. Ca şi la botez, această procesiune în cerc semnifică eterna călătorie care începe acum; căsătoria va fi o procesiune mână în mână, o continuare a celei care a început aici, poate nu întotdeauna fericită, dar întotdeauna capabilă de a se raporta la bucurie şi de a se umple de bucurie.

4

Niciunde nu este exprimată mai bine semnificaţia cu adevărat universală, cu adevărat cosmică a sacramentului cununiei, ca sacrament al dragostei, decât în asemănarea sa liturgică cu liturghia de la hirotonie, sacramentul preoţiei. Astfel se descoperă identitatea Realităţii la care se referă ambele sacramente, pe care ambele o dezvăluie.

Secole de clericalism (şi nu trebuie să ne gândim la clericalism ca un monopol al Bisericilor „ierarhice” şi „liturgice”) au făcut din preot sau pastor „fiinţe aparte”, cu o vocaţie unică şi specific „sacră” în Biserică, vocaţie care nu ar fi doar diferită, ci, într-adevăr, opusă tuturor celor care sunt „profani”. Acesta a fost, acesta încă este resortul secret al psihologiei şi pregătirii sacerdotale.

Nu este, deci, întâmplător faptul că termenii „laicat”, „laic” au devenit, încetul cu încetul, sinonimi cu lipsa a ceva în om, sau neapartenenţa sa. Totuşi, iniţial cuvintele „laicat”, „laic” se refereau la laos – poporul lui Dumnezeu – şi nu numai că aveau un sens pozitiv, ci includeau şi „clerul”. Astăzi însă, cel care zice despre cineva că este „profan” în fizică, arată ignoranţa aceluia în acest domeniu, neapartenenţa aceluia la cercul închis al specialiştilor.

Timp de secole starea clericală a fost cinstită ca fiind de fapt una „supranaturală” şi există o uşoară conotaţie de veneraţie mistică atunci când se spune: „Oamenii trebuie să-i respecte pe clerici”. Şi dacă într-o zi o ştiinţă pe care o aşteptăm – patologia pastorală -va fi predată în şcolile de teologie, prima ei descoperire ar putea fi că anumite „vocaţii clericale” sunt, de fapt, înrădăcinate într-o dorinţă morbidă după acel „respect supranatural”, mai ales atunci când şansele unuia „natural” sunt foarte mici. Lumea noastră seculară „respectă” pe clerici aşa cum „respectă” cimitirele: deopotrivă necesare, deopotrivă sacre, deopotrivă în afara vieţii.

Dar ceea ce atât clericalismul, cât şi secularismul – primul fiind, de fapt, părintele natural ai celui de-al doilea – ne-au făcut să uităm este că a fi preot înseamnă, dintr-un punct de vedere profund, cel mai natural lucru din lume.

Omul a fost creat ca preot al lumii, cel care Îi oferă lumea lui Dumnezeu, jertfa de dragoste şi de laudă, şi care, prin această veşnică euharistie, oferă lumii dragostea divină. Preoţia, în acest sens, este esenţa însăşi a umanităţii, relaţia creatoare a omului cu „feminitatea” lumii create. Iar Hristos este Preotul prin excelentă, pentru că El este omul adevărat şi desăvârşit. El este Noul Adam, restaurarea a ceea ce Adam n-a reuşit să fie.

Adam n-a reuşit să fie preotul lumii, şi datorită acestui eşec lumea a încetat să fie sacramentul dragostei şi prezentei divine şi a devenit „natură”. Iar în această lume „naturală” religia a devenit o tranzacţie organizată cu supranaturalul, şi preotul a fost aşezat ca „tranzactor”, ca mediator între natural şi supranatural. Şi nu mai contează aşa de mult dacă această mediere a fost înţeleasă în termenii magicului – ca puteri supranaturale -, sau în termenii legii – ca drepturi supranaturale.

Dar Hristos a arătat că esenţa preoţiei este iubirea şi, prin urmare, preoţia este esenţa vieţii. El a murit ca ultimă victimă a unei religii a preoţilor, iar în moartea Lui, această religie a murit şi a fost inaugurată viaţa ca preoţie. El a fost omorât de preoţi, de „cler”, dar jertfa Sa i-a abolit, aşa cum a abolit şi „religia”. Şi a abolit şi religia pentru că a distrus acel zid al separării dintre „natural” şi „supranatural”, dintre „profan” şi „sacru”, dintre „cele ale acestei lumi” şi „cele ale lumii de dincolo” – care fusese singura justificare şi raison d’etre a religiei. El a arătat că toate lucrurile, întreaga natură, îşi au sfârşitul, împlinirea lor în împărăţie; că toate lucrurile vor fi înnoite prin dragoste.

Dacă sunt preoţi în Biserică, dacă există în ea vocaţie preoţească, aceasta este tocmai pentru a pune în evidenţă în fiecare vocaţie esenţa ei preoţească, pentru a face din întreaga viaţă a tuturor oamenilor liturghia împărăţiei, pentru a arăta că Biserica reprezintă preoţia împărătească a lumii răscumpărate. Este, cu alte cuvinte, nu o vocaţie „aparte”, ci expresia dragostei pentru vocaţia omului ca fiu al lui Dumnezeu, şi pentru lume, ca sacrament al împărăţiei. Şi trebuie să fie preoţi pentru că trăim în această lume şi nimic din ea nu este împărăţia şi pentru că, rămânând „această lume”, ea niciodată nu va deveni împărăţie.

Biserica este în lume, dar nu din lume, pentru că doar nefiind din lume ea poate descoperi şi manifesta „lumea ce va să vie”, realitatea de dincolo, care singură descoperă toate lucrurile ca vechi – şi totuşi noi şi veşnice în dragostea lui Dumnezeu. Prin urmare, nici o vocaţie în această lume nu se poate împlini pe sine ca preoţie. Şi de aceea trebuie să existe cel al cărui vocaţie specifică este de a nu avea o anumită vocaţie, de a se face tuturor toate, de a descoperi că ţelul şi sensul tuturor lucrurilor sunt în Hristos.

Nimeni nu poate lua de la sine a fi preot, a hotărî aceasta pe baza propriilor competenţe, pregătiri şi predispoziţii. Vocaţia vine întotdeauna de sus – din rânduiala şi din porunca lui Dumnezeu. Preoţia arată smerenia, nu mândria Bisericii, pentru că ea arată dependenţa completă a Bisericii de dragostea lui Hristos – adică de preoţia Lui unică şi desăvârşită, nu „preoţia” o primeşte preotul la hirotonirea sa, ci darul dragostei lui Hristos, acea dragoste care L-a făcut pe Hristos singurul Preot, Care umple cu această preoţie unică slujirea celor pe care îi trimite poporului Său.

De aceea, sacramentul hirotoniei este, într-un fel, identic cu sacramentul cununiei. Ambele sunt manifestări ale dragostei. Preotul este într-adevăr căsătorit cu Biserica. Dar tot aşa precum căsătoria umană este introdusă în misterul lui Hristos şi al Bisericii şi devine sacrament al împărăţiei, această căsătorie a preotului cu Biserica îl face cu adevărat preot adevăratul slujitor al Dragostei, singura în stare să transforme lumea şi să reveleze Biserica a fi mireasa neprihănită a lui Hristos.

Concluzia este aceasta: unii dintre noi sunt căsătoriţi, alţii nu. Unii dintre noi sunt chemaţi să fie preoţi şi slujitori, şi alţii nu. Dar sacramentele cununiei şi preoţiei ne privesc pe noi toţi, pentru că ele privesc viaţa noastră ca vocaţie.

Înţelesul, esenţa şi ţelul oricărei vocaţii este taina lui Hristos şi a Bisericii. Prin Biserică, fiecare dintre noi află că vocaţia tuturor vocaţiilor este a-I urma lui Hristos în deplinătatea preoţiei Sale: care este dragostea Lui pentru om şi pentru lume, dragostea Lui pentru împlinirea lor supremă în preaplinul vieţii din împărăţie.

respinsa la facultate, admisa in propriul destin – adrian nuta

A avea o misiune de indeplinit (eventual stabilita de altcineva, o fiinta superioara, desigur) si a avea potentialul de a face ceva par uneori lucruri asemanatoare desi, de fapt, ele sunt despartite de o prapastie. Existenta unui potential nu este echivalenta cu obligatia de a-l implini. O samanta poate ramane in hambar, nu e obligatoriu sa germineze, plantata fiind in pamant. Doar asumarea responsabilitatii pentru ceea ce ar putea fi viata ta uneste cele doua lumi separate de golul dureros al identitatii difuze (sau contaminate, intr-o alta varianta)

Am o poveste instructiva in acest sens. Vreau sa arat cum pe drumul sinuos si niciodata confortabil al implinirii personale exista actiuni ce par nebunesti, sau de neinteles, si, la limita, esecuri. Insa aparentele esecuri sunt victorii deghizate ale akenei in lupta ei cu cei care, inconstient, vor sa o deturneze (sa o aseze pe drumuri care nu-i apartin, nu o reprezinta si pe care, la un moment dat, va muri din punct de vedere psihologic)

Clienta mea, acum in jur de 45 de ani, implinita social, avand doi copii minunati si o dorinta adanca de a-si integra ceea ce a ramas restant din copilarie, imi povesteste cum, dupa terminarea liceului, la examenul de admitere la medicina, in mod intentionat nu a scris la una din probe, astfel incat sa nu reuseasca (facuse meditatii, era pregatita, admiterea era perfect posibila). Pe vremea aceea intrarea la Medicina era o performanta uriasa iar intr-un orasel de provincie era un adevarat eveniment (afla imediat toata lumea). Cu toate acestea, clienta mea s-a opus. De ce? Deoarece nu era drumul ei. Era dorinta intensa a mamei ei (doctorita, de asemenea). Acesta mi se pare un caz tipic de manifestare a akenei, doar ca nu intr-un sens clasic, usor de decodificat (alegere de succes) ci in oglinda. Imi vine sa spun, jucandu-ma cu cuvintele, un esec de succes. Daca nu ar fi avut aceasta putere, probabil acum as fi asistat un medic primar plictisit sau chiar ostil propriei profesii, mergand la clinica fara nicio bucurie si blestemandu-si, in tacere, slabiciunea din adolescenta. Altfel spus, o persoana cu toate datele unui destin frant.

Nu a fost asa. Se pare ca uneori e nevoie de o durere pentru a evita o durere infinit mai mare (pe timpul acela, a fi respins la facultate si a sta un an acasa, pentru un tanar de la un liceu de renume, era o rusine, si asta nu doar in plan social). Rezulta de aici ca akena ne protejeaza mereu si e timpul sa ne culcam pe o ureche? Nicidecum. Acesta este un caz fericit. Traim insa intr-o lume guvernata si de intamplare, prin urmare exista situatii cand akena pierde in fata fortelor mediului (de obicei misiuni parentale nevrotice). Oare cati oameni, astazi, se simt prizonierii unor profesii pe care le detesta dar nu mai au curajul, sau posibilitatile fizice sau mentale, de a le parasi pentru a le inlocui cu ceva mai creator? (si mai prost platit, nu-i asa?)

Nu pentru ei scriu acest articol (desi cred ca oricand cineva se poate re-inventa, daca este sustinut in mod competent). Scriu pentru cei care vor fi parinti, candva, sau sunt deja, doar ca de prichindei. Exista o tentatie uriasa de a trasa drumuri pentru cei care ne contin genele. Din loialitate, ei sunt gata sa ne asculte. Asa ca ne revine datoria ne a ne controla seducatoarea putere si a-i lasa, oricat de tare am dezaproba asta, sa aleaga ceea ce li se pare potrivit, cu riscul de a gresi. Copiii nostri sau studentii nostri au dreptul sa greseasca si sa suporte consecintele greselii, suferind. Este o suferinta buna (de crestere). Poate fi reparata si resemnificata. Insa plasarea pe o traiectorie straina, mai ales daca e persistenta, ma tem, pe baza experientei, ca poate fi indreptata mult mai greu si uneori nu se mai poate face nimic. Sunt aceste afirmatii in mod deliberat tragice? Nu afirmatiile sunt asa ci insasi viata. Peste tot putem vedea, daca nu punem mainile la ochi, destine prabusite, inghetate sau pe punctul de a se faramita. Evident, si polul opus este prezent si in favoarea lui militez: destine incarcate cu sens, creatoare de plus-valoare pentru cativa oameni sau chiar o societate. Si daca pentru asta trebuie platit un pret, de pilda un esec academic, dintr-o perspectiva ingusta, ei bine, plateste-l cu inima impacata. Akena ta merge mai departe.

din Mother Gavrilia: The Ascetic of Love [Maica Gavrilia -  Asceza Iubirii , Maică, da-ţi-ne cuvânt, p.265-266]

Traducere: Adriana

Despre Căsătorie

G.  : Maică, ce ne puteţi spune despre Căsătorie?

Note:
G -  G.Meneopoulou, Atena, 1970-80
G.G. -  Gherontissa (sau gerontisa, stareţa n. maica a refuzat de fapt propunerea arhimandritului Sofronie Saharov de a deveni stareţă a mânăstirii de maici „Sfântul Ioan Botezătorul” din Maldon, Essex , Anglia) Gavrilia (Papaiannis) (1897-1992) Atena, 1886